Ziua încare m-am scârbit de oameni.

Mi-au plăcut oamenii. Şi poveştile lor. Şi grijile lor. Şi zâmbetele lor. Şi mereu le-am dat oamenilor acea prezumţie de nevinovăţie. Dar miercuri…miercuri m-am scârbit de oameni. Miercuri a  fost înmormântarealui Dumitru Sechelariu. Mă aşteptam să fie oameni. Mă aşteptam să fie circ. Dar nu la cotele astea.

Am ajuns să fac live-uri cu genunchi de moşi în spate şi coate de babe în gură pentru că în momentul în care sicriul a fost adus la groapă,  mulţimea s-a dezlănţuit. S-au călcat în picioare. Pentru ce? Păi, o doamnă babă de lângă mine urla în gura mare şi dădea din coate că ea trebuie să ajungă cât mai în faţă, cu telefonul să apuce să pozeze înainte să închidă capacul la sicriu.

Cred că mai am  pe spate urma de la un bulgăre de gheaţă aruncat înspre presă de un domn cocoţat pe Mormântul Eroilor pentru că îi oboturam vederea şi el stătea acolo de la zece dimineaţa!

Şi dacă vreţi să vedeţi cât de jos pot ajunge oamenii, daţi un click aici. Voxul cu “a fost un primar bun, dar noi am venit să mâncăm” m-a lăsat fără cuvinte şi cu un gust de venin în cerul gurii.

Miercuri e ziua în care m-am scârbit de oameni.

One comment Add yours

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *