Inundaţiile au legile lor, după care se ghidează. Prima, şi cea mai importantă, e legată de istoria care se repetă şi din care nu învăţăm nimic. Pe Valea Muntelui repetativitatea e fixată pe 5 ani, la Săuceşti pe 2 ani. Ţinând cont de această lege sunt sigură că în 2010  2012 voi pune pe acest blog poze de la inundaţiile din Săuceşti.

A doua lege e cea a zvonacilor. Zvonurile mici şi dese, cheia marilor panicări. Ba vine Siretul, ba nu vine Siretul. Ba zice unul că e pe creştere, ba vine altul că e pe scădere. Despre cât de bine funcţionează calculele făcute după regula asta, vedeţi aici.

Regula numărul trei este aceea a autorităilor, care trebuie mereu luate prin surpindere. A venit iarna şi a nins? Ne-a luat prin surpindere. E vară şi e canciulă? Suntem luaţi prin surpindere. Iese Siretul? Ne-a luat prin surprindere.

Regula numărul patru este cea a aruncării mâţei moarte în curtea altcuiva. Nu e vina noastră că n-am tăiat cotul la Săuceşti şi-am făcut un dig care poate fi conundat cu o movilă de pământ. E vina ucrainienilro că fac deversări.  Nu e vina autorităţilor că apa le ia casele la oameni. E vina sărăntocilor care şi le-au făcut din chirpici.

Reguli mai putem găsi dacă ne scobim oleacă neuronii, dar singura cu aplicabilitate practică e cea a cizmelor de cauciuc. N-am crezut că pot exista reguli de mers prin apă, dar dacă nu-ţi târâi picioarele şi sari ca o căprioară rişti să stropeşti tot ce e în jurul tău şi să-şi iei o parte din Siret în botinele de cauciuc.  Asta-i regula care am învăţat-o la inundaţiile din 2010.