M-au urat. Unul dintre ei e fostul meu vecin. Pe Dudu îl ştiu de pe vremea când avea pampersi şi muncii până la coate, iar acum e un ditamai găliganul.Noah, aşa îţi dai seama cum trece timpul. Au urat foarte fain, dar mi s-a părut ciudat că cetele merg primele aici. La mine, în Bucovina, primii care merg din casă în casă sunt copiii mici, cu pluguşorul şi abia apoi vin “handralăii”. Se spune că ar aduce ghinion dacă primii urători primiţi sunt fete şi cum eu îs superstiţioasă, chiar m-am bucurat că primii care au venit au fost băieţii.

Cum ziceam, caprele (cerbii) şi urşii vin ultimii, în ceea ce la Humor se numeşte “partie”. Fuhrerul, când era el ficior, era mare amator de partii. Era ursar. E o tradiţie în familia lui. Era un chin pentru ei. Nu pentru că nu le-ar fi plăcut sau nu le ieşea banu’, ci pentru că era incredibil de greu-incomod-obositor. Cred că Humorul e singurul loc unde s-a păstrat tradiţia urşilor de paie.

Costumele de urşi îs făcute din paie uscate de secară, grâu sau ovăz şi sunt înfăşurate de jos în sus şi apoi cusute de haine. Peste  se pun, în cruce, curelele cu zurgălăi, care nu-s tocmai uşoare ca un fulg. Nici ofiţerii nu o duceau mai bine. Avea câteva kile bune pe cap. Pe o caschetă militară se punea un cadru metalic, care se înfăşura cu beteală, crengi de brad şi apoi puneau pene de curcan sau de păun (care aveau), globuri, cioburi de oglindă sau de sticlă colorată.

Poza pe care o am eu e din 1978. Mai întâi mergeau la pozat şi apoi la urat. Aveau versuri diferite, adaptate pentru fiecare gospodărie prin care treceau. Noah, oraş mic, toată lumea ştie pe toată lumea!

Eu ziceam acelaşi pluguşor la toţi vecinii bunicilor, mai puţin la naşii mei. Acolo lăsam clopoţelul acasă şi mă duceam cu o cană de tablă şi o lingură şi-o uram pe naşa:

Aho, aho, de Anul Nou

Când găina n-are ou

Şi cocoşul n-are guşă!

Ia, mai dă un leu, mătuşă

Dacă nu, mă piş pe uşă!

La anul şi la mulţi ani!