Gata, mi-am făcut curaj cât să recunosc public că am dat-o de gard grav tare! Până acum am zis numai la cunoscuţi, dar amu’, că m-am obişnuit cu ideea de a fi “bheeeeee” , pot să recunosc de faţă cu Marea Adunare Generală şi Sfatul Poporului că uneori vorbesc fără să gândesc (abţineţi-vă de la comentarii . Mulţumesc!). Iată povestea:

Eu, trimis special la un eveniment dau peste un amic. Mi-a fost invitat la o emisiune. Student basarabean, vorbăreţ, drăgălaş, pro unirea cu patria mumă. Alex. Ne-am salutat, îmbrăţişat şi pupat şi apoi am zis eu toată un zâmbet ” Ce faci, Alexei?“. “Alex. Sau Alexandru“, mi-a tăiat-o scurt. Nu mi-a zis nici cu răutate, nici de sus, nici cu ură , nici cu jale, cu nimic. Dar tonul şi ochii mi-au pătruns până-n inimă, stomac, ficat şi degetul cel mic de la picioare. Cred că au trecut şi prin genunchi pentru că mi s-au tăiat instant. N-am mai avut cum să o dreg. Am dat-o de gard.    Cică se putea şi mai rău. Să-i fi zis Saşa.

Iată şi motivaţia:

Alex basarabeanu nu e singurul Alex pe care îl cunosc. Mai există unul. Oneştean. Prietenii îi zic Alexei. De la el mi s-a fixat treaba cu Alex-Alexei.

Iată şi scuzele:

Iartă-mă, Alex!

Şi o piesă dragă sufletului meu: