Divanul Ad Blog şi-a continuat seria de întâniri la cârciumă cu Cristi Manolache, preşedinte al Partidului Conservator-  organizaţia municipală Bacău, cunoscut în târg ca Legionarul.  Porecla i se trage de la cei opt ani peterecuţi în Legiunea Străină, acolo unde a plecat – aşa cum singur recunoaşte – pentru bani.

S-a vorbit de armată, Legiune şi politică. Nu am ce să vă spun prea multe despre discuţiile cu Legiunea Străină pentru că subiectul nu mi-a trezit niciun interes. Eu sunt mai pacifistă de felul meu, iar dovada am făcut-o de curând prin premiul primit pentru solidaritate şi milostenie faţă de ţintă. Nici filmele cu şi despre războaie nu-s pe gustul meu. Să nu înţelegeţi greşit, partea asta a discuţiei nu m-a plictisit, dar nici nu m-a coafat foarte tare, însă am profitat de ea pentru a-l analiza mai bine pe om.

Deci, Cristi Legionarul Manolache, cu bune cu şi cu rele, prin lentilele Kayshei se vede cam aşa:

Plusurile:

-e un om căruia nu-i e ruşine că nu s-a născut în puf. Recunoaşte că provine dintr-o familie săracă şi că banii au fost scopul lui suprem atunci când a luat calea străinătăţii. Am observat în discursul lui o diferenţă între “bani” şi “bănuţi“. Dacă vorbeşte de plecarea în Legiune, de ajutorul dat familiei, de visele lui de a pune ceva de-o parte, atunci foloseşte “bănuţi”, teremen utilizat mai ales de cei care nu au sau nu au avut o condiţie financiară foarte bună şi care îi obţin cu greu. Dacă se discută de sumele învârtite în politică sau în afacerile mai recente, atunci vorbeşte de “bani”.

-pare un tip care, în momentul în care şi-a stabilit o ţintă, are ochelari de cal. Dovadă faptul că n-a făcut, în opt ani de străinătate, nicio fotografie. Dacă altul ar fi umplut carduri întregi de imagini cu Parisul sau apusuri de soare în Africa ori feţe de soldaţi obosiţi şi bocanci pozaţi la firul ierbii, Manolache a spus că “n-am avut niciodată un aparat de fotografiat” şi toate amintirile pe care le are din străinătate, pe hârtie, sunt date de alţii.

-un tip bine pregătit, care a ştiut să-şi facă lecţiile înainte de venire şi care a ne-a învăţat numele şi blogurile.

-ordonat în exprimare, are chiar unele sincope în vorbire  atunci când legionarul se “bate” cu preşedintele de partid. Se vede că e obişnuit să vorbească puţin şi la obiect, iar când trebuie să o facă pe politicianul şi să ocolească pe la Ploieşti are unele scăpări.

-în 2005, pe când era în PSD, i-a întrerupt lui Hrebenciuc un discurs despre valoarea şi necesitatea tinerilor în politică, arătându-i “dinozaurii” de  care e înconjurat. I s-a răspuns că dacă vrea tineret să adere la Partidul Noua Generaţie.

- om de stat.  E tuns şi bărbierit milităreşte, are o anumită verticalitate în ţinută şi o postură la masă specifică celor cu haine militare.

Neutre: daţi-mi voie ca începând cu Cristi Manolache să introducem categoria “Neutre”. Sunt unele aspecte pe care le-am sesizat şi pe care nu am cum să le încadrez nici la plus şi nici la minus. Nu-s nici bune, nu-s nici rele.

-privirea de Laurian Lucaş, aspect sesizat de Aghiuţă.

-spuneam că are o postură milităroasă, dar are şi ceva din ţinuta specifică a PSD-iştilor. E o chestie întâlnită aproape la toţi bărbaţii din PSD – bine, mai puţin Nicu Zaharia -  legată de atitudine. Nu ştiu cum să o numesc pentru că “severitate” e prea mult spus şi  “aroganţă” i s-ar potrivi numai lui Năstase. Cred că e ceva între infatuare şi detaşare.

-folosirea aproape obsesivă a sintagmei “am puterea să…” recunosc/ spun/ fac.

-trage nădejde să ajungă primar. În ciuda Alianţei dintre cele trei partide, Cristi Manolache vrea fotoliul suprem.

Minusuri:

- vorbitul de rău de foştii colegi. Toţi cei din PSD Bacău, cu excepţia lui Hrebenciuc, sunt “cockeri”, “căţeluşi”. Nu am nicio afinitate cu partidul roşiilor, însă mi se pare urât din partea cuiva să arunce cu noroi într-un loc din care a plecat, indiferent dacă ieşirea e pe uşa din faţă sau pe aia din dos. Bun, a fost dat afară din partid, dar să uiţi că ai împrăţit un loc la o masă, o glumă, o victorie sau un eşec cu cineva alături de care ai stat nişte ani şi să te apuci să-i mazileşti, mi s-a părut cam “lame“.

- se vrea un tip care joacă după reguli, însă recunoaşte că a încălcat-o pe cea de partid şi s-a afişat în campanie cu independentul Ghiorghe Huluţă, în timp ce partidul la care era vicepreşedinte îl propusese pe Cătălin Mardare la Primărie.  Părerea mea e că dacă era aşa de nemulţumit de candidat şi de felul în care fusese impus de partid, putea să-şi dea singur demisia, fără a mai aştepta să se întrunească Biroul Executiv şi să-l mătrăşească. Asta aşa, că dacă tot ne lăudăm că avem cojones, să le scoatem şi să le punem pe masă!

-vrea să pară misterios, cu atuuri în mânecă, un fel de magician care nu-şi va dezvălui trucurile audienţei, însă nu a reuşit decât să-mi lase impresia de  nepregătit, visător, un tip care are câteva ţeluri, dar nicio idee despre cum le va împlini.

-nu râde. A încercat nişte zâmbete, dar rezultatul a fost…fatal.

- atitudinea. Eu înţeleg că aceste întâlniri sunt informale, dar termeni precum “băieţel”, “drăguţă” şi diminutivele numelor gen “Cristinel”, “Florinel” mă scot din minţi! E adevărat că felul acesta de abordare a fost doar când întrebările nu-i erau pe plac sau când era prins cu garda jos  şi, probabil,  sunt forme de autoapărare prin subminarea interlocutorului. Eu la prima “Cristinica”/ “Cristinuţa” m-aş fi ridicat de la masă şi aş fi plecat,  dar nu înainte de a-i pune cafeaua în braţe şi de a-i transmite ceva în dulcele grai bucovinean.

Nu e prima oară când remarc asta. Divanul de vineri a fost a doua mea întâlnire cu Cristi Manolache. Prima a fost tot într-un cadru non formal şi am trecut prin “domnişoară”, “drăguţă” şi “dragă Cristina” de mai multe ori, în funcţie  de opiniile mele asupra subiectelor discutate. Nu am plecat- deşi mă gâdilau călcâiele şi fiecare apelativ “drăguţă” îmi ridca pulsul cu 10 bătai pe minut- pentru că eram acolo la invitaţia unui amic faţă de care am o extraordinară consideraţie şi nu mi-am permis să-l pun într-o postură naşpa, făcând circ.

No, acum concluziile.

Eu n-am stat până la finalul întâlnirii aşa că îmi e foarte greu să-i acord un punctaj. Pot doar să spun că în ciuda elementelor pozitive – familist, religios, cu spirit ordonat de militar, corect, cu  experienţă de viaţă – omul ăsta are ceva ce nu-mi place. E ceva ce-mi zgârie retina şi nu-mi dau seama ce. Poate o să vi să pară ciudat sau poate vi s-a întâmplat să aveţi anumite reţineri faţă de cineva, în ciuda faptului că  nu v-a greşit niciodată cu nimic. Eu aşa simt: ceva nu-mi place la omul ăsta, dar n-am nici cea mai vagă idee ce anume.

Şi ca să respectăm tradiţia, să-i dăm omului o dedicaţie, care poate îi va mai descreţi fruntea şi-l va mai scoate din corset: