Mi-am luat o piatră de pe inimă când l-am revăzut. Nu-l mai întâlnisem de mai bine de o săptămână. Nu mai ştiam nimic de el, nu mă mai îngrozise nasul lui mare, lungit de o boală a cărui nume nu-l ştiu.
Azi era la locul lui, pe scăunelul din autobuz. Nu ştiu cum îl cheamă. Tatie. Aşa-i zic când soarta nu ne aduce faţă în faţă, pe scăunelele reci din autobuz şi-l lasă pe el în picioare Îi cedez locul. Stai matale jos, Tataie!
E punctual ca un ceas eleveţian. Aceeaşi oră, aceeaşi staţie. Aceleaşi haine ponosite, mănuşile negre cu firul dus, care sugrumă o sacoşă gri, de pânză. Nasul mare, hidos, deformat de boală îţi atrage privirea. Deasupra lui, doi ochi albaştri, inexpresivi. Cred că-i mut. Nu l-am auzit niciodată vorbind. Priveşte înspre mine, însă nu-s sigură că mă vede. Mă uit la el, pe furiş. Nu vreau să ceradă că-i studiez nasul. Mă interesează mai mult insigna. Singurul lucru strălucitor, ca nou . “Veteran de Război“.

Cred că dacă mi-ar vorbi, ar spune aşa de multe poveşti încât aş uita să mai cobor. E bine că nu vorbeşte. Şi mai bine e că l-am revăzut. Trăieşte!