Pentru toți cei care…

În atâția ani de presă, niciodată n-am avut inimă să filmez/fotografiez rudele unei persoane care a murit într-un accident  și niciodată n-am fost atât de tâmpită încât să îi întreb “cum vă simțiți?”. Aveam o înțelegere tacită cu băieții: când apăreau cei din familie, lăsam camera jos, stingeam lampa și puneam microfonul deoparte. Poate că am greșit. Poate că ar fi trebuit ca toată durerea aia să năvălească în case,  să-i lovească în plex pe  cei care se cred boss la volan după câteva beri sau pe cei care au impresia că îs așa de buni și beți și treji că lor nu are cum să li se întâmple asemenea grozăvie.

-El e.

-Cine?

-Soțul.

Nu-i poți vedea fața. Obrazul stâng e lipit de un stâlp al bisericii, iar în jurul lui, familia e cerc, pregătiți parcă să-l prindă dacă se va prăbuși. Se clatină ușor de tot, înainte-înapoi, înainte-înapoi. Mângâie stâlpul ca pe un obraz și se lasă ușor, mai întâi pe vine, apoi cu un genunchi jos. Nu cred că aude nimic din rugăciuni, din  locul cu verdeață, unde nu e nici durere, nici suspin. Nu au cum să fie acolo, pentru că îs toate adunate în el. Și durerea.Și suspinul. Și întristarea. I le poți citi, chiar dacă are chipul împietrit de pastile. Alungă ceva invizibil din aer și bate darabana cu mâna dreaptă pe scările bisericii. Nu intră. Stă acolo, pipăindu-și pantoful.  I se aduc alte pastile și apă. Nu îndrăznește nimeni să-l scoată din lumea aceea și să i le dea. Măcar dacă ar țipa, dacă ar scoate durerea din el. Măcar…

Poate voi, cei care veți judeca procesele unor criminali cu volan și alcoolemie veți putea să îl vedeți pe el.Pe soț. Cu ochii minții. Și abia după ce îl vedeți prăvălit în pragul Bisericii, mut de durere, cu ochii în altă lume și cu mintea înmuiată în sedative, veți măsura altfel minimele și maximele unei pedepse.

Sau poate o să-l vedeți voi, cei care, contra câtorva sute de lei, completați fișe medicale și teste psihologice pentru carnetele de șoferi pe bandă rulantă, fără să aveți habar dacă “titularul” are ambii ochi, toate țiglele pe casă sau state vechi de amiciție cu Bachus. S-ar putea, totuși, să nu-l zăriți din cauza unui “dulap”. O namilă de om, cu mânecile tricoului gata să explodeze, genul security guy. E singurul care poate ține o mamă să nu se arunce peste sicriul fiicei sale, refuzând să o lase să plece la groapă. N-o vedeți? E acolo, pe iarbă, sub copac, prăbușită pe un scaun. N-a dormit de joi, când i-a căzut cerul în cap. Se ceartă cu Dumnezeu, Îl imploră, se tânguiește, bleastămă, cheamă, alungă. Sare ca arcul, dar se lovește de pieptul Dulapului și cade iar pe scaun. Nu vrea pastile. Își vrea fata înapoi.

Nici Mama, nici Soțul nu sunt singuri. Au în spate un lung șir de alte mame, alți soți, alți tați, alte surori, alți frați, alții copii cu sufletele mutilate de durere de un bou.

Pentru toți  cei care se cred boss la volan după câteva pahare sau pentru toți cei care au impresia că îs așa de buni și beți și treji că lor nu are cum să li se întâmple asemenea grozăvie, am o rugămite: nu vă mai dați mari în chiloți mici și luați un taxi.

One comment Add yours
  1. 🙁

    Este înfiorător numai să te gândești la o astfel de tragedie. Nu vreau să știu cum se simte!
    Am trăit ultimele accidente destul de intens, deși nu am nicio legătură cu niciuna dintre victime. Dar mă îngrozește ideea că suntem atât de a proape de a ni se întâmpla oricând, oriunde! Ca tine zic: șpăgile, ignoranța și închisul ochilor duc spre astfel de situații 🙁 Plus inconștiența unora care se cred dumnezei…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *