Atunci şi acum, după şase luni.

“Fată, eu când am plecat din radio, luni în şir nu puteam să ascult radioul în maşină fără să plâng”. Aşa mi-a spus  când am sunat să-i mulţumesc pentru colaborare şi să o întreb pentru ultima dată celebra poezie de “morţi, răniţi, babe violate ori mascaţi avem azi?”. Era singura pe care o ştiam că plecase din presă şi se reprofilase. Cu succes. Mi-a intrat frica în oase, mai ceva decât morţii şi răniţii în suflet în ultimii şapte ani. Mă ştiam bolnavă să aflu unde pleacă fiecare sirenă, să îmi las forma bucilor pe treptele de la Parchet, să-i văd pe cameramani cum coboară degetele: “5,4,3,2,1…”. Îmi plăcea marea aia de oameni, de poveşti. Cum va fi viaţa fără toate astea? Un morman de lacrimi de fiecare dată când apăs butoanele la telecomandă?

Au trecut şase luni de la acel telefon şi de la acea spaimă.  Şase luni în care mă trezesc în continuare pe breaking news-uri, păstrând  adrenalina la aceleaşi cote ridicate ca atunci când urmăream mascaţii pentru că nu sufla unul o vorbă unde va fi percheziţia. Diferenţa e că acum urmăresc promoţii, analize, studii, grafice, charturi, email-uri.

Dormeam cu mobilul sub cap. Încă mai am acest obicei. Răspundeam la minimum 20 de telefoane pe zi. Acum răspund la minimum 20 de mailuri.

Urmăream siteurile de la DNA, DIICOT, parchete şi orice mişca pe web şi putea fi colorat în galben de BN. Acum urmăresc bloguri de PR, marketing şi publicitate.

Am spus mii de poveşti în şapte ani de zile, cu mii de personaje. Acum spun una singură şi trebuie să am grijă ca de fiecare dată să fie altfel, să o reinventez fără a-i altera adevărul, onestitatea şi emoţia.

Uitasem cum e să citeşti ceva ce are mai mult de 10 pagini şi nu e referat de arestare ori rechizitoriu. Acum citesc câte trei cărţi simultan: una pe telefon despre psihologia persuasiunii, una când zac în cadă – Scrisoarea de dragoste a lui Drumeş –  şi una pentru duminicile leneşe – Armance, de Stendhal.

Nu mai ştiam ce e ăla weekend şi ce e aia sărbătoare. Chiar şi când, în teorie, eram “liberă”, nu-mi tihnea. Orice se năruia trebuia anunţat, trebuia ca cineva să meargă în locul meu, iar dacă nu avea cine, liberul era întrerupt şi transformat în “dar n-ai ajuns cu imaginile?”. Recunosc că primele weekenduri n-am avut stare. Lipsea ceva. Pe următoarele m-am năpustit cum se năpusteşte un flămând la friptură, am luat din ele bucăţi mari, pândind ca nu cumva vreun apel pe telefon să-mi fure felia de linişte. Apoi, ca sătulul, am început să le savurez, scobindu-mă între dinţi cu creioane colorate.

Iubeam tot ceea ce făceam atunci. Iubesc tot ceea ce fac acum. Eram bunuţă la ce făceam. Învăţ, trag şi lupt să fiu de la bunuţă în sus la ce fac acum.

One comment Add yours
  1. Stiu senzatia. Raman amintiri frumoase. Dar timpul a trecut peste fiecare dintre noi. Majoritatea ne-am reprofilat departe de agitatia din presa. Acum sunt mult mai linistita si am recuperat ceva ce lipsea din viata mea: timpul meu liber. Nu neg, uneori mi-e dor sa ma reintorc on studio sau langa cameraman, cu microfonul in maba. Te pup, Cris si mult succes!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *