Am citit! : ) După mult timp am pus mâna pe o carte şi-am citit. În pat, pe scaun, în fotoliu am dat pagină după pagină şi am sorbit cuvintele, poveştile şi emoţiile unui autor aşa cum nu am mai făcut de mult. Fox. Brunea Fox. Filip Brunea Fox. Pe numele lui real, Filip Brauner. Vi-l recomand din toată inima. Am găsit “Reportajele mele” după multe căutări, mulţumită lui Contrasens, care a fost amabil să mi-o împrumute. Savuraţi-o!

Nu trebuie să fiţi jurnalişti ca sa rămâneţi fermecaţi de Ada Kalleh sau să vă cutremuraţi Cinci zile printre leproşi. E o colecţie extraordinară cu cele mai bune reportaje literare şi descriptive pe care le-am citit în viaţa mea. Acum le recitesc şi senzaţiile sunt aceleaşi ca în facultate, când am pus prima oară mâna pe carte.

Vă redau mai jos câteva fragmente din Cinci zile printre leproşi, scris în 1928 poate-poate vă conving:

“Cît am stat fără să ne vorbim, privindu-ne? Cine a fost mai îngrozit, eu care aveam înaintea mea pe înfiorătorii stigmatizaţi, ei care contemplau un teafăr?
Aveau cu toţii aceeaşi mască sleită: pomeţii umflaţi, nasul redus la un buric de carne, ochii mici, injectaţi, fără gene, fără sprîncene.
Un băiat de vreo 15 ani, exhiba o faţă terifiantă, roşie şi numai bube lustruite, ca o farfurie cu zmeură. Acest chip, numai umflături, era parcelat de zeci de ori, de brazde adînci, ca şi cum ar fi fost săpate cu briceagul. Dinspre lazarete îşi făcură apariţia patru femei. Una din ele e tînără de tot. Aceeaşi mască. Deasupra gurii şi pe o bună parte a feţei, albesc pete văroase, semnele cronice ale leprei. Două din ele, peste gîtul tumefiat de bube aspre şi reliefate, ca tot atîtea pojghiţe de cărămidă, poartă, cochet, mărgele.
Le-am salutat. Femeile au mulţumit cu un zîmbet. Doamne, acestă dilatare a gurii, ce efecte monstruoase poate scoate!
Dar de ce ţin toţi mîinile la piept, ascunse? De ce feresc obiectivului fotografic, ochilor noştri? Un bătrîn îmi dezvăluie secretul. Îmi arată mîinile. Am crezut că ţine pumnii strînşi. M-am înşelat. Le lipsesc degetele.”