Nu-i sufăr pe cei cu sutană şi nu cred că e nevoie de ei pentru a intermedia o relaţie cu Dumnezeu. Îmi trebuie ceva, cer şi singură şi mulţumesc cum ştiu eu. N-am nevoie de un bărbos cu buzunare mai largi decât craterul vulcanului Etna care să-mi spună să mă abţin de la cele lumeşti şi el să cutreiere cârciumile, chiar şi în post. N-am nevoie să cumpăr iertarea păcatelor cu un canon prin care trebuie să dai bani să se ridice o biserică. Şi nu cât vrei tu, ci cât zic ei. Bunică-mea tre să arate în fiecare an mâinile şi picioarele umflate de poliartrită ca să nu se încrunte popa că nu stă în genunchi.

Înainte veneau cu sfinţitul casei la Bobotează sau când îi chemai de casă nouă. Acum nu ratează nicio sărbătoare din calendar ca să dea cu busuiocul prin găleata cu apă şi să stropească pereţii. Pe bani, evident. Şi nu pe un leu sau doi că se strâmbă de la popă la dascăl şi la toţi aia care alcătuiesc cortegiul şi care sună ca disperaţii la uşă. Bă, eu n-am văzut niciun popă catolic să sune la uşile ortodocşilor aşa cum bat ai noştri ca bezmeticii de la parter până la etajul zece. Bine, ei au alte tinichele acum legate de sutană (a se Gugăli scandalul cu pedofilia).

Iar picătura care a umplu paharul a fost o discuţie purtată în Biserică, cu un popă care îmi povestea ce bine era când femeile erau omorâte cu pietre în afara cetăţii şi că crima e un păcat mai mic decât desfrâul, iar prin desfârul a se citi să împarţi casa, aşternuturile şi tacâmurile cu o tipă sau un tip fără a fi cununaţi. Şi-mi mai spunea că crimele făcute în numele creştinsimului (exemplu banal: Cruciadele) nu sunt păcate.

Cum să spui că vrăjitoria e lucrul dracului, când poţi plăti părticele la Biserică sau poţi scrie numele cuiva pe toacă. Asta ce e? Vrajă albă?

Mereu mă contrez cu Sebi pe tema  popilor şi îmi spune că nu trebuie să arunc toată oală de ciorbă pentru o muscă căzută în borş, că există şi preoţi cu har. Au existat! Biserica de azi nu mai are nicio treabă cu cea creată acum 2000 de ani. Cred că singurii care mai au har sunt acei pustnici de prin păduri uitate de lume sau călugării din creierii munţilor.

De asta cred că Săptămâna Mare nu mai are nimic sfânt în ea. E doar perioada de maximă de reclamă, de apariţii la televizor, de slujbe filmate şi fotografiate. E vremea în care popii cer oricât şi li se dă oricât fără prea multe comentarii pentru că, nu-i aşa?,  plătim cât o fi numai să obţinem bunăvoinţa lor care cică e egală cu bunăvoinţa lui Dumnezeu.