Am primit pe mail, de la o bună prietenă, mesajul pe care o să-l citiţi mai jos. În unele m-am recunoscut. În majoritatea nu. Pe alea la care mă simt cu msuca pe căciulă le-am bolduit.

> Mircea Dinescu –
Femei de carieră 
    
Femeile s-au opintit câteva secole să ajungă egale cu  bărbaţii, iar acum  nu mai ştiu cum să scape de acest groaznic privilegiu.  Muncim ca nişte tâmpite, îi mulţumim patronului că ne dă şansa  extraordinară de a lucra şi-n  weekend, ca să ne afirmăm şi să ne ţinem  de deadline. Şefii pleacă de vineri  la prânz şi-i mai vezi luni după-masă,  când  se  deşteaptă din mahmureli de cinci stele. Timp în care ai  deosebita onoare  de a le  ţine locul, că de-aia ai dat atât din coate şi-ai făcut  ulcer de  când  mănânci numai kebab în chiflă, la serviciu, ca să  ajungi femeie de  nădejde. Firma te-a răsplătit cu  două dioptrii suplimentare, dar miopia asta  e semnul  triumfului tău personal. Noaptea visezi color  Acrobat Reader,  Outlook şi Power Point, coşmarul ţi-e împicăţit de guguloaie de  foldere  galbene pe care scrie  "urgent", "campanie",  "scheme", "rapoarte".  

În somn, butonul Delete nu merge, nu scapi de pătrăţici  şi te trezeşti  ţipând. Nu pentru că te înnebunesc folderele, ci pentru că e deja 7,30 şi la  8 trebuie să fii la  firmă şi-ai dormit strâmb şi-ţi stă bretonul ca  o bidinea. Scuză-mă,  te las puţin pe fir, că mă cere unul de nevastă…
Munca e bună numai când ţi-aduce un franc cinstit în  buzunar şi mai  ales, îţi dă şi  răgazul să-l cheltuieşti. Sistemul suedez prevede că  trebuie  să ameţeşti muncind cinci zile pe săptămână şi să ameţeşti în bar două zile  pe  săptămână. Ăsta e raportul minim rezonabil. Carierismul  e plăsmuirea  bolnavă a  unor filme imbecile de la Hollywood , care insinuează că o  femeie poate face  orice, dacă vrea ea: ajunge imediat director executiv,  naşte trei  pui vii pe care îi hrăneşte cu lapte praf, soţul o iubeşte  leşinant, deşi o  vede cam  şase ore pe săptămână (sau poate tocmai de-aia), iar  el, deşi e neurochirurg şef la Memorial Hospital, nu e stresat deloc, face mâncare la copii, spală vase şi-o aşteaptă pe ea cu maşina la firmă,  seara. Pardon, noaptea.  Nu se ştie când operează el pe creier şi mai face  şi  lecţii cu ăia mici, dar ea, nevasta, are de predat patru rapoarte  zilnic, de  zbierat la  trei brokeri şi de convins opt clienţi să  investească.

Femeile care au  văzut-o pe Diane Keaton în "Baby Boom" se lasă  drogate de gândul inept al unui perpetuum mobile. Au senzaţia că se poate orice. Că soţul, copilul, ciobănescul german şi siameza aşteaptă oricât;  ei latră la unison cu  mândrie că au o directoare în familie. Când ambii soţi  muncesc  deopotrivă, ajungi să le  înţelegi masochismul, până la urmă. Pericolul  dospeşte abia când femeia de carieră are acasă un inginer care scapă la 4,00 de la uzină, apoi vrea mâncare cu sos, maieuri cât de cât curate şi puţin  sex.  Muncind ca o disperată ca să nu cumva să fie promovată alta în locul ei, la o adică, femeia se înscrie deja la divorţul part-time şi  facilitează  hârjoana  extraconjugală a bărbatului constrâns de hormoni.

Când constaţi că fetiţa ta îi spune "mamă" soacră-tii (care nici nu te-a  vrut de noră, fiindcă nu păreai gospodină şi uite că ştia ea ce ştia) şi  bâzâie că pe bona  o iubeşte cel mai mult de pe lume, e cam târziu să-ţi  dai demisia. Copilul nu  înţelege că tu crăpi muncind ca să aibă el garsonieră-n  Bucureşti când termină liceul (dacă l-o termina, că tu n-ai timp să-i verifici lecţiile). Copilul vrea să stai lângă el, caldă, pufoasă, atentă, să simtă dragostea ca pe o pernă de pluş. Dar tu, care-ai  răspuns la celular şi-n clipa când te cerea ăla de nevastă şi i-ai spus lui "da", acoperind o secundă  telefonul cu palma , apoi te-ai scuzat din gene şi ai continuat să  vorbeşti cu şeful de secţie la telefon, nu prea înţelegi cum vine  chestia asta cu  renunţatul la carieră de dragul familiei.

Mircea, fă-te că trăiesti! Apropo, când ţi-ai închis ultima dată telefonul, ca să vezi un film fără să te deranjeze nimeni? Nu e cazul, că pe vremea când ai văzut tu ultimul film încă nu se inventaseră  telefoanele cu On şi Off, erau numai fixe cu roată şi fir cârlionţat. 
Am chiulit şi-am să chiulesc cu voluptate de la muncă,  întotdeauna. Chiuleşte şi tu, salvează-ţi viaţa, femeie! Atât cât se poate. Ia bunul  simţ, în doze homeopatice. Să ştii numai tu. Cele mai frumoase petice de  viaţă le-am căpătat fugind de răspundere. Cea mai bună bere pe care am  băut-o în  viaţa mea n-a fost la Praga, ca lumea bună, ci în  Herăstrău, când  o tăiasem de la şedinţa de redacţie, lăsând vorbă că mi s-a spart ţeava de calorifer şi m-au chemat vecinii să strâng apa. Mi-a rămas în cap (şi mie,  ca atâtor  altora) gafa de la TVR , de la Revoluţie , când habar n-aveau că  intraseră deja în direct şi cineva i-a zis lui Dinescu: "Mircea, fă-te că  lucrezi!". Şi Mircea a ascultat. Şi a ajuns departe. Până când vom pricepe omeneşte tâlcul acestui îndemn  vital, vom continua să ne prefacem că  trăim.

Voi, în câte v-aţi recunoscut?