De la Maestrul, în Joia Mare. Enjoy!

Să nu ne vindeţi!

Sebi Şufariu

Comunismul, sau mai bine zis, demonul care a stat în spatele lui, a reuşit să facă ceea ce nu îţi imaginau corifeii lui nici în cele mai negre coşmaruri. A făcut ca, prin harul lui Dumnezeu, pentru suferinţele îndurate, din rândul poporului roman să apară mai mulţi sfinţi. Deşi nu au fost canonizaţi încă de către Biserica Ortodoxă Română, semnele sfinţeniei lor conving pe tot mai multă lume, iar mărturiile celor care au avut şansa să le fie prin preajmă sunt elocvente. Inspirat este în acest sens titlul cărţii recent propuse publicului larg de către grupul Aeropag, Din temniţe spre sinaxare. Acesta a fost drumul lor. Au intrat în temniţe şi au parcurs drumul spre sinaxare îndurând privaţiuni de tot felul, multe dintre ele de neimaginat de către noi, cei de astăzi. Au avut curajul să-l mărturisească pe Hristos până la capăt, au crezut, cu preţul vieţii, în salvarea acestui neam.

Cel mai cunoscut dintre martirii care s-au sfinţit în temniţele comuniste este Valeriu Gafencu, supranumit Sfântul Închisorilor, de la adormirea căruia s-au prăznuit recent 57 de ani. Gafencu a fost de fapt cel care a câştigat respectul şi admiraţia altor tineri, la fel de la fel de convinşi de faptul că Patria, acest cuvânt care nu mai spune acum mare lucru, merită orice sacrificiu. Virgil Maxim, Marin Naidim, Traian Trifan, Gheorghe Jimboiu, Gheorghe Niţescu sau Ioan Ianolide, sunt doar câteva nume din lungul şir al celor ale căror trupuri fie au rămas în Valea Robilor din Aiud fie în vreo groapă comună. Trupurile… pentru că sufletele lor or fi meritat de la Dumnezeu aşa cum a considerat EL.

Şi aceştia erau tineri. Şi lor le-o fi fost foame.Au lăsat afară, în ceea ce doar printr-un eufemism putea fi numit libertate atunci, mame, fraţi, iubite, prieteni, amintiri. Vor fi avut şi ei vise şi idealuri. Au renunţat la toate în puşcăriile comuniste. Dar s-au salvat. În timp ce ceilalţi, carieriştii, slujitorii demonului s-au pierdut. Ce îi va folosi omului dacă va câştiga lumea, dar îşi va pierde sufletul?

Uităm şi uităm prea repede. Râdem şi râdem prea mult şi prea de toate. Patria-patriotism, cuvinte deşuete. Ni le-au tot repetat în anii socialismului încât ni s-au strepezit dinţii şi încărcat de fiere limba de la ele. Poate că aceasta a fost şi scopul. Poate că de aceea nu mai avem niciun om politc care să poată trezi naţiunea. Pentru că nimeni nu mai crede cu adevărat că suntem o naţiune. Am devenit o comunitate, o anexă la imperiul european pe care îl stăpâneşte un grup care nu are nevoie de patrioţi.

În Joia Mare , în Săptămâna Patimilor, sfinţii care au plecat din temniţe spre sinaxare nu cer poate decât o clipă de reculegere. Politicienilor, oamenilor simpli, tuturor. Cu siguranţă nu s-au jerfit pentru ca parlamentarii să voteze legi care să legifereze incestul. Sau legi care încurajează uciderea de prunci ori pedofilia. Dacă, cei care spun ei că slujesc şi îşi asumă prin funcţii publice slujirea neamului, nu pot avea putere de jerfă a celor care şi-au pierdut paşii în Valea Robilor, dar şi i-au regăsit în Cer, măcar să nu distrugă. Să nu-şi vândă neamul aşa cum a făcut Iuda Iscarioteanul în Joia dinaintea Răstignirii, să nu ne vândă pentru un pumn de arginţi. Ca să mai avem o şansă să înviem din nou cândva şi să spunem cu sufletele pline de lumină: Hristos a Înviat!